Primavară în Decembrie

Nu am pretenţia de a fi scriitor, însă mulţi au încercat după revoluţie să abordeze acest gen de exprimare. Încerc doar să prezint o secvenţă a istoriei, o bucată de timp, care se pare că a rămas suspendată şi nu-şi găseşte locul în spirala temporală a evenimentelor înşiruite într-o ordine firească.

Românii au considerat dispariţia Nadiei o enigmă şi s-au făcut multe supoziţii pe seama evadării ei din tabloul epocii de aur într-o perioadă tulbure pentru ţara noastră şi pentru poporul nostru care spera în momente de restrişte la o picătură de fericire.

Evenimentele anului de graţie 1989 s-au precipitat şi multe popoare din Europa de Est au suferit o reformare socială şi transformări umane care au lăsat urme, urme adânci.

Noi, românii, întotdeauna am avut parte de schimbări de-a lungul istoriei, de transformări, dar parcă acum le-am simţit mai mult ca oricând.

Declanşarea schimbării a fost gândită de marile puteri, după cum se ştie; trebuia făcut ceva, trebuia pus umărul  să împingem în prăpastia uitării tirania comunistă, care ne vlăguise sufletele, ne golise de sentimente frumoase, încât riscam să rămânem nişte fantome care  bântuie această ţară.

Trebuia zguduită şandramaua, zgâlţâită să ne trezim; aşa s-a declanşat fuga noastră. Am sperat că voi putea contribui cu acest puţin la dezastrul lor, la distrugerea ,,valorilor’’ comuniste.


Răul  pe care îl trăisem şi eu din plin, dezumanizarea întruchipată, trebuia să dispară, precum şi acele nonvalori care ne sufocau.

Nu ştiu, poate am reuşit, aşa sper, istoria ne va judeca!