Cazul Nichita Dumitru

„…Nu știți cât m-a bucurat scrisoarea dvs. E destul de rar ca un scriitor să semene cu ceea ce crezi despre el citindu-i cartea. Dvs. semănați. Deoarece, și e singurul punct asupra căruia nu sunt de acord cu dvs., nu sunteți o ziaristă (oricât de talentată ar fi aceasta), ci un adevărat scriitor. N-ați văzut c*m v-a ieșit cartea? Ca un roman. Tehnicile foarte moderne (dacă vă face plăcere, le numim și postmoderne, tot a devenit conce tul un fel de sac atotcuprinzător): notele în text, intervenția auctorială, dezvăluirea progresivă a personajelor (în etape și cu suspans), totul aparține epicului de cea mai bună speță. Doar că armele ficționale sunt de data aceasta puse în slujba adevărului istoric și a adevărului pur și simplu. (…) Dvs. îl închipuiți și dibuiți pe «Acarul (dvs.) Păun» exact ca pe un personaj de roman, fără a sacrifica nici ceea ce s-a petrecut cu adevărat, dimpotrivă, reclădiți această teribilă realitate pe scheletul arhivelor, interogându-i sensurile și reconstituind-o în cotidianul fricii, delațiunii, demisiilor. Adică, spre deosebire de ceilalți scriitori, nu vă e frică să vă apropiați de bogăția epică a groaznicelor evenimente din a doua jumătate a veacului, nici să constatați mutațiile psihologice și sociale produse de presiunea totalitară. Iată de ce demersul dvs. mi se pare exemplar. (…)“ 

Monica Lovinescu (din scrisoarea adresată autoarei, 10 martie 1996)