Controverse Privind Separatia Puterilor in Stat. Idei Din Doctrina Dreptului Public Din Secolul Al Xix-Lea (Politica Si Drept) (Report‪)‬

Exista adesea tendinta de a pune semnul de egalitate intre termenii "putere executiva", "guvernare" si "administratie". Prima cauza a acestei confuzii o reprezinta preluarea necritica si interpretarea simplista a teoriei clasice a separatiei puterilor in stat, asa cum a fost ea conceputa de Montesquieu. Atata vreme cat executivul, legislativul si judiciarul sunt privite ca trei monoliti, care impreuna indeplinesc toate functiile statului, neacordandu-se prea mare atentie mecanismelor lor interne si raporturilor dintre ele, identificarea guvernarii si/sau a administratiei cu executivul este singura varianta posibila. Doctrina dreptului public francez din secolul al XIX-lea si de la inceputul secolului XX a operat o serie de nuantari si de distinctii. Valoarea lor este in primul rand teoretica, dar si implicatiile practice se pot dovedi uneori mai importante decat ar parea la prima vedere. Pentru inceput, trebuie spus ca in randul juristilor francezi a existat un consens in ceea ce priveste distinctia dintre puterea constituanta--expresie directa a suveranitatii nationale exercitata direct sauusi prin reprezentanti--si puterile constituite--create de cea dintai pentru indeplinirea functiilor organismului politic (1). In al doilea rand, necesitatea separatiei puterilor constituite era unanim recunoscuta, fiind considerata deja un "loc comun" al actelor constitutionale din secolul al XIX-lea (2). Se admitea insa, pe de o parte, ca separatia nu e un "adevar juridic pe care constitutiile il constata si caruia ii aplica corolarele", ci doar un mijloc, intemeiat "pe bun simt si experienta", de a preveni eventualele abuzuri ale uneia sau alteia dintre puteri (3), iar pe de alta parte, ca ea nu poate fi absoluta, intotdeauna fiind permisa o oarecare influenta a unei puteri in sfera de activitate a alteia (4). Tocmai din acest acord asupra relativitatii teoriei rezulta in continuare o serie de opinii divergente. Prima chestiune disputata a fost cea a numarului puterilor constituite. Teoria clasica a lui Montesquieu, privind existenta a celor trei puteri (legislativa, executiva si judecatoreasca) a fost ferm combatuta, considerandu-se ca "autorul Spiritului legilor, formuland aceasta diviziune, avusese in vedere mai degraba interesul justitiabililor decat exactitatea principiului" (5). Pentru multi juristi de marca, separarea puterii legislative de cea executiva era precautia necesara si suficienta, acceptarea unei a treia puteri, cea judecatoreasca, nefiind necesara si, dupa unii, nici posibila. Potrivit acestora, justitia era "doar" o autoritate, ramura a puterii executive, nicidecum o putere egala cu celelalte doua. Argumentele lor erau atat de ordin teoretic, cat si practic. Din prima categorie, este de mentionat cu prioritate--date fiind intaietatea cronologica si influenta majora asupra doctrinei juridice franceze--opinia lui M.A. Macarel potrivit careia puterii/autoritatii judiciare ii revenea misiunea de "aplica legea la faptele particulare", "pe calea deciziei si a constrangerii", spre deosebire de cealalta ramura a executivului, administratia, care aplica legea "pe calea actiunii si a persuasiunii" (6). Mai tarziu, H. Berthelemy avea sa afirme ca interpretarea legilor este un act particular inglobat in cel mai general, de executare (7), iar Th. Ducrocq, ca justitia se particularizeaza in cadrul executivului prin "natura legilor" a caror aplicare ii este incredintata (8). Dintre argumentele practice sunt de retinut invocarea de catre Ducrocq a legilor constitutionale franceze din 1875 (9), a Cartei din 1814 ("intreaga justitie emana de la Rege") si a vechiului drept public francez, de catre Serrigny (10), si observatia lui M. Pradier-Fodere ca, chiar daca multe constitutii ale vremii recunosteau formal justitiei statutul de putere in stat, in practica o legau de executiv prin modul de instituire (11). Includerea institutionala a autoritatii judiciare in puterea executiv nu a implicat, pentru nici unul dintre juristii citati, v