Dostoievski - Nietzsche. Elogiul suferinței

„Vom mărturisi fără înconjur admirația noastră pentru curajul și priceperea, noutatea argumentației și finețea analizelor pe care le aduce Aura Christi în acest eseu de o originalitate expresă.
Ultimului capitol (…), ce se ocupă de misterul farmecului straniu, de misterul «idioțeniei» lui Mîșkin, îi putem aplica, fără ezitare, epitetul de capodoperă. Prin îndrăzneala de a ataca altfel o problemă, cea a unui personaj faimos și criptic, ultra-comentat, nu rareori uitat, ocultat de mai noile generații de literați, români sau europeni, ca și prin asociațiile inedite, surprinzătoare nu rareori, provocând nu de puține ori o cu totul altă așezare față de atâtea și atâtea docte concluzii profesorale. Prin curajul și calmul febril al poetei și eseistei care ne dăruiește, odată cu aducerea în pagină a atâtor nume ilustre și noi, pentru mulți, din literatura și exegeza marii Țări și Imperiu al Răsăritului. Prin candoarea și nevoia irepresibilă, tipică unui creator autentic, de a înțelege valorile. Valorile eterne și mereu moderne, actuale și inactuale totodată, desfidând modele, curentele pasagere și nu rareori sufocante, de prin universități și redacții încropite, naive, în sensul rău al cuvântului. Prin nevoia de adevăr, dar și prin lupta, efortul și dovada acelei moralități superioare care, încă o dată, se arată, se proclamă azi din atâtea guri închise, încleștate, la orizontul unei confuzii și decadențe stridente a valorilor artei, științei și literelor continentale. Un eseu care, alături de altele, nu prea multe, de la noi sau de aiurea, ne leagă de acel trecut imperial al Europei, de acel «regat al spiritului», pe care îl invocă Faust. Și autorul său, romanticul în haină clasică, prinț între prinții vremii sale, care a profetizat pentru întâia oară unitatea culturală a Europei.“ (Nicolae Breban)

„Metafora cărții Aurei Christi exprimă, în cele din urmă, chiar cheia scrierii ei ca suferință exuberantă și moarte. Nu tu poți scrie așa ceva, spunea Rilke în „Elegiile duineze“, fiindcă într-un asemenea joc eul e o miză fatalmente debilă, marcată de insuficiență metafizică și de carență. O poți face într-un singur fel, și anume să te lași scris de străinul care urcă în tine din clipa în care ți-ai gândit opera, așa cum viața nu e, de fapt, ceea ce noi trăim, ci efemerul pe care moartea îl lasă în ființa noastră, invitându-ne, dacă putem, să-l preschimbăm în veșnicie.“ (Ștefan Borbély)

http://aurachristi.ro/