1 și 2 Timotei

"M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum, mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în ziua aceea, Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numaimie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui" (2 Tim. 4:7-8) - afirmă apostolul Pavel despre sine, în ultima sa epistolă adresată lui Timotei. Un astfel de om are dreptul să dea sfaturi şi merită să fie ascultat.


Cărţile 1 şi 2 Timotei oferă un cadru general atât pentru evaluarea direcţiei Bisericii, cât şi pentru încurajarea slujitorilor ei. Biserica este un spaţiu mântuitor şi este singura realitate pe care Fiul lui Dumnezeu a venit să o mântuiască pe Pământ. Iată de ce, câtă vreme nu ne preocupă direcţia şi sănătatea bisericii din care facem parte, câtă vreme nu ne rugăm şi nu ne luptăm pentru împlinirea voii lui Hristos în ea, nici unul dintre noi, cei care ne socotim a fi parte din Mireasa lui Hristos, nu putem afirma că iubim venirea Mirelui nostru.


Bătrânul apostol îşi încheia alergarea. Dar mai tânărul său colaborator trebuia să apuce ştafeta şi să o ducă mai departe. Acelaşi lucru s-a întâmplat de-a lungul întregii istorii. Când o generaţie îşi încheie alergarea, o alta trebuie să-i ducă mai departe lucrarea. Şi unii şi alţii au de învăţat din aceste două epistole: cei dintâi, cum să-şi isprăvească alergarea; cei din urmă, cum să ducă mai departe lucrurile bune moştenite de la înaintaşi, pentru ca fiecare dintre aceştia, la rândul lor, să poată spune precum Pavel: "A Împăratului veşniciilor, a nemuritorului, nevăzutului şi singurului Dumnezeu, să fie cinstea şi slava în vecii vecilor! Amin" (1 Tim. 1:17)