Cea dintâi durere

Gârleanu e antisentimental, obiectiv.


Alexandru Piru


Emil Gârleanu..., prezență activă în mișcarea literară, asemenea lui Șt. O. Iosif, în pofida firii visătoare, întemeietor și redactor de publicatății și edituri, ca fondator al Societății Scriitorilor Români, director al teatrului din Craiova, a pictat, în primul său volum „Bătrânii“, o galerie de mici portrete aureolate înfățișând supraviețuitori ai defunctei boierimi patriarhale, ruinați economic, anacronici, trăind în amintiri. Fantome ale altor timpuri, „bătrânii“ nu fac toată ziua nimic altceva decât să tragă din lulele, să soarbă cafea, să privească în zări, să joace pasiențe și să converseze banal sau să contemple hrisoave ce atestă vechimea și vrednicia familiilor ilustre din care se trag. Nostalgia trecutului se declară precis și în nuvele din următoarea culegere, „Nucul lui Odobac“, îndeosebi în cea titulară, unde un moșneag se spânzură de nucul său, simbol al puterii răzeșimii, ce urmează a fi tăiat. În alte narațiuni însă, cuprinse în volumul „Cea dintâi durere“, romantismul paseist e contracarat până la eliminare de un realism brutal, cu accente naturaliste, „Punga“ și „Înecatul“, de pildă, înfățișând țărani stupizi, abrutizați de mizerie, dezumanizați. Deosebită de toate cărțile anterioare ale autorului, apariție fără precedent în întreaga proză românească este „Din lumea celor care nu cuvântă“, album de pictură animalieră în genul celui din Histoires naturelles de Jules Renard.


Dumitru Micu