Balade și Idile

Sentimentul lucrului nou, recitind azi pe Coșbuc, ar trebui să fie cu atât mai puternic, cu cât de atunci poezia noastră a ocolit mereu, pe foarte departe, câmpenismul, etapa narativă și mai ales clasicitatea formei, devenind superlativ-lirică, orășenească și vers-libristă ; nu din „șarlatanism“, cum noi nu credem, ci din constrângerea evoluției generale a lirismului modern. Pentru cine n-a părăsit nici o clipă, în ultimii douăzeci de ani, atmosfera lirică a poeziei noi, atmosfera strict interioară, de subtilități și nu de stări masive sufletești, care, chiar existând, sunt toate de derivație urbană, poezia lui Coșbuc este o plăcere, desigur, în felul plăcerii pe care orășeanului i-o dă un week-end.


Impresia de rusticitate și idilism a fost numai pragul poeziei lui Coșbuc, după care nu poate fi judecat exclusiv, c*m s-a încercat. Privită încă o dată, din eposul pe care îl conține, ca panoramă – acum, opera lui primește alte lumini: este o întreagă viziune poetică, populară ca duh, însă asimilându-și nesimțit modul idilic de percepție al orășeanului față de realitățile țărănești ca și măiestria unui poet savant în ritmuri, fuziune de elemente rurale și urbane, adică sinteză de spirit românesc.


Vladimir Streinu