De la animé spre ceriu

Cartea "De la animă spre ceriu" am botezat-o roman istoric, deşi spre deosebire de acele romane istorice în care autorul îşi permite să scrie fantasmagorii folosind numele unor personaje istorice reale, eu am folosit pentru informare documente istorice româneşti, austriece şi germane, care au adus fapte şi întâmplări reale la lumină, dar care nu sunt cunoscute.
Informaţia am luat-o din carţi şi articole de presă, majoritatea apărute înainte de anul 1900. Excepţie a făcut revista "Unirea Poporului", apărută la Blaj, pe care am consultat-o în anii în care director a fost Alexandru Lupeanu-Melin, cel care a publicat în ziarul lui frumoase schiţe din vremea vrăjbilor, din care m-am putut inspira pentru cateva din povestirile ce fac subiectul cărţii. De asemenea, am consultat cărţi scrise de istorici cunoscuţi, precum Silviu Dagomir sau Nicolae Densuşianu.
Am căutat astfel să evit descrierea unor fapte arhicunoscute, cât şi bazaconiile şi atmosfera festivistă din cărţile de mai târziu. Am rămas, printre altele, foarte dezamăgit de felul în care autorii şi istoricii români prezintă evenimentele din jurul Revoluţiei transilvane de la 1848-49: n-am găsit nici o descriere serioasă a luptelor şi bătăliilor purtate. Toate sunt descrise fără menţiuni geografice, cam ca lupta lui Făt Frumos cu Zmeul din basmele româneşti. Am bătut cu pasul şi cele mai importante locuri în care s-au produs evenimentele mai însemnate din acele vremi: Abrud, Vidra de Sus, Câmpeni, Roşia Montană, Bucium-Izbita, Mărişel, Zlatna, Petringeni, Alba Iulia, Sibiu, Blaj, Aiud, Cluj, Târgu Mureş, Frâua (azi Axente Sever) şi peste tot am căutat să calc pe urmele istoriei cu credinţa că aşa, voi fi în stare să redau mai viguros ceea ce doream să spun.
De ce cred eu că este o carte specială? Pentru că prezintă evenimente şi situaţii necunoscute, cu toate că unele dintre ele stau la dispoziţia cercetătorului în colecţii de ziare şi în lucrări mai vechi. Nu m-am orientat numai spre conducători, precum Iancu, popa Balint, Axente Sever, Buteanu, ci am căutat să luminez unghiuri şi colţuri umbrite, să prezint fapte uitate sau total necunoscute, precum activitatea lui Karl Hocheder la Abrud, a Ecaterinei Varga la Bucium, a lui Vasile Nopcea şi Nicolae Solomon la Deva.
Un filon de inspiratie inedit a fost pentru mine şi acela, de a urmări evoluţia Frăţiilor de Cruce româneşti de-a lugul istoriei. Aceste organizaţii derivă din Obştile Săteşti, ele însele puţin cunoscute şi mediatizate de istorici. Despre Frăţii însă, istoria tace şi mai abitir, de parcă subiectul ar fi interzis de la dezbatere. Şi chiar daca ar fi, istoria noastră trebuie facută cunoscută în lumina adevărului, cu orice preţ. Am reuşit să dau de urma acestor organizaţii secrete în mod indirect, prin unele fapte de excepţie realizate de români, care nu se pot explica altfel, decât prin faptul că aceia aveau o organizare militară, cu reguli stricte de păstrare a confidenţialităţii, confirmate sub jurământ.
De ce totuşi am numit cartea "roman" şi nu lucrare istorică, aşa cum şi este? Pentru că sunt foarte multe "găuri negre" în istoria noastră, care însă pot fi luminate chiar şi parţial, cu ajutorul logicii şi a psihologiei. Sunt documente care punctează şi indică clar evoluţii istorice, pe care istoricii noştri nu le-au intuit.
De exemplu istoricul de mare erudiţie Silviu Dragomir spune despre Buteanu că, având o atitudine patriotică românească făţişă în zona maghiară în care trăia, a fost nevoit să fugă de acolo, fiindcă îi era viaţa ameninţată. Şi unde fuge? Tocmai la Abrud, unde erau maghiari utraişti la fel de incarnaţi ca de cei care, după părerea lui Dragomir, tocmai fugea. Ori el a venit la Abrud chemat de Avram Iancu, dupa cum foarte clar reiese din Documentele Comisiei Cozma. El a venit la Abrud ca să-i organizeze pe români ca să fie pregătiţi pentru evenimentele "răsturnătoare" care băteau deja la uşă.