Tragedia păcii imposibile. Eternele ciocniri sub schimbătoarele hegemonii

Ipoteza care a circulat în cadrul cercetării noastre s-a legat de întrebarea dacă conflictele sunt sau nu recurente, de-a lungul istoriei. Judecând după mersul istoriei, ele par inevitabile, legate în mod adânc de procesul evolutiv, de progres chiar. Imperiile, de-a lungul procesului, s-au înlocuit în postura de stăpânitori ai lumii. Am văzut că marii hegemoni au fost mai mereu imperii, pentru că, până şi de SUA - deşi termenul s-a demodat - putem vorbi că este o asemenea forţă. Au existat autori care au pus conflictul tocmai pe seama comportamentelor inflamabile ale acestor entităţi în spaţiul internaţional. Însă, înainte de constituirea acestor forme de organizare umană, indivizii au cunoscut forme de conflict, atât uşoare cât şi mai severe. Ca să-i parafrazăm puţin pe Hobbes sau Hegel, istoria tuturor societăţilor de până astăzi este istoria conflictului. O istorie a păcii nu se poate scrie pentru că ar intra deja pe literatura utopiei, pacea fiind un oftat adânc, resimţit şi auzit atunci când zgomotele războiului se sting în realitate, dar nu şi în amintire. În amintire, de obicei, nu prea au timp să se stingă, pentru că răgazul lăsat de decidenţii trecerii la arme nu este decât temporar. Secolul al XX-lea, cu două conflicte de mare calibru, ne-a demonstrat mai mult decât convingător că fiinţa umană este capabilă să se angajeze în asemenea masacre petrecute la numai 20 de ani distanţă unul de celălalt. De aceea, speranţele legate de o pace mondială la care să adere toate popoarele au fost năruite sau măcar mult distruse. Probabil că epoca războiului rece, oricât de ciudată a părut, a dat mai degrabă garanţii de pace, datorită (putem folosi acest termen) echilibrului nuclear. Cu o mică excepţie (criza rachetelor din Cuba, din 1962). În rest, pacea a crescut practic, dintre morminte, fiica terorii şi a concesiilor, născută mai degrabă din frica de nimicire decât din dorinţa reală de convieţuire în bună înţelegere.