Interogari Interioare

Cuvânt înainte


A fost odată un cuvânt ce voia să se exprime. Îşi dorea să reflecte ceva din viaţa umană şi, chiar dacă subiectul ar fi fost catalogat ca „serios” de către oamenii mari, el ar fi vrut să găsească o manieră plăcută, uşoară de a parcurge subiectul. 

Când a văzut cât se bucurau copiii în faţa poveştilor, a considerat că şi-a găsit forma de exprimare. 

În plus, ar fi vrut să îndemne la căutare interioară şi poate la auto-cunoaştere. Iar dacă se va întâmpla ca un cititor să simtă vreun tremur sau o dorinţă de a fi altfel sau mai mult, cuvântul cu pricina ar considera că şi-a îndeplinit menirea.


Cititorule, în paginile ce urmează, te invit să (re)găseşti, de-a lungul a 14 povestiri, tâlcuiri ale vieţii actuale. Fiecare povestire are înţelesul ei şi este urmată de o invitaţie la auto-reflecţie. M-aş bucura să răspunzi întrebărilor şi să-mi scrii dacă te poticneşti sau dacă vrei să ştii care ar fi următoarea întrebare în cadrul unei şedinţe de coaching. Mesajele tale sunt bine-venite la interogari-interioare@personalcoach.ro.






Lectură si auto-reflecţie plăcută,

Autoarea

Fulg Alb


A fost odată, într-o toamnă târzie, un Fulg Alb de Nea ce s-a desprins dintr-un nor. Se juca fericit prin aer, savurând zborul. Privea lumea de sus – şi îi părea mică, mică. Râdea spre oameni şi spre cer şi se juca mai departe.

Uneori intra în vorbă cu alţi fulgi nea şi încerca să îi invite la joacă. Unii îi răspundeau şi îi cântau în strună, alţii se fereau şi îl bombăneau nemulţumiţi:

— Ce zâmbeşti atâta! îl certau ei. Nu ştii că atunci când ajungem jos o să ne topim şi vom muri?

La început, Fulgul Alb n-a înţeles ce înseamnă să te topeşti şi să mori aşa că zâmbea fericit în liniştea şi în joaca sa. Apoi, când a văzut că primeşte acelaşi răspuns posomorât şi de la alţi Fulgi, a început să pună întrebări.

Nemulţumiţi şi supăraţi, Fulgii cei experimentaţi i-au spus:

— Este felul în care noi dispărem! Ne topim, devenim apă şi ne înghite pământul! Adio zbor! Doar pământ negru şi greu!

Dar pentru Fulg Alb acest răspuns era tot insuficient.

— Şi cum putem scăpa? Cum putem trăi mai mult?

— Dacă eşti deştept şi ajungi la Polul Nord, vei trăi o veşnicie! spuneau unii Fulgi încântaţi că ar putea să ajungă în ţara care trebuie.

— Dacă ai noroc şi prinzi un vânt rece, poţi zbura mai mult! spuneau alţi Fulgi, care s-ar fi bucurat să prindă o oportunitate.

— Dacă te porţi frumos şi devii util poate acceptăm să te primim între noi şi, împreună, vom forma o pată de zăpadă până târziu în primăvară! îi răspunseră alţi Fulgi care formau deja un grup exclusivist.

— Dar totuşi, de ce se întâmplă aşa? Pentru ce?

Însă Fulgii nu ştiau să-i răspundă. Îşi vedeau mai departe de plutirea lor spre pământ – încercând să fie deştepţi, încercând să prindă o oportunitate, încercând să îşi găsească un grup de Fulgi cu care să fraternizeze, resemnaţi, sau, cei mai mulţi, fără să aibă vreun fel de frământare.

„Am să-l întreb pe Norul cel Mare pentru ce ne trimite pe pământ să murim!” hotărî în cele din urmă Fulg Alb. „El sigur trebuie să ştie!”

Zis şi făcut: prinse o pală de vânt ascendentă şi se luptă să ajungă înapoi în Nor.

— Pentru ce ne scuturi şi ne trimiţi pe pământ?!? Nu ştii că noi murim acolo?!? întrebă Fulg Alb pe bătrânul nor.

Norul zâmbi: se întâmpla ca unul dintr-un milion de Fulgi să îi pună această întrebare. Restul erau nepăsători sau ocupaţi cu interesele lor minuscule.

— Poţi să rămâi aici dacă vrei. Îmi plac Fulgii curioşi, răspunse Norul...

(...)