Apocalipsa 4-22

Apocalipsa a fost și rămâne o carte al cărei înțeles este disputat de multe școli de interpretare. Fără să facem abstracție de această lungă istorie, în volumul de față, vom insista pe rolul Vechiului Testament în decodarea mesajului ei. Prezența referirilor la acest spațiu sacru al Scripturii este unanim recunoscută de către exegeți. Este știut și faptul că Ioan nu folosește citate, ci doar aluzii la textele vechi-testamentale. Iar pentru cititorul nefamiliarizat cu această primă parte a Scripturii, tocmai natura aluzivă a scrierii face dificilă recunoașterea și înțelegerea punților pe care Ioan le aruncă în mod intenționat în acest spațiu al revelației. 


Rațiunea unui astfel de demers din partea autorului Apocalipsei este justificată de faptul că singurul teren comun între el și destinatarii scrierii lui era tocmai Vechiul Testament ca să comunice celor șapte biserici mesajul primit într-o haină atât de neobișnuită. Drept urmare, călătorind pe culoarul profetic al capitolelor 4-22, vom fi invitați deseori să deschidem paranteze, pentru a zăbovi pe înțelegerea unor porțiuni considerabile de text din această parte a Scripturii. 


Astfel, având ca temelie revelația Vechiului Testament, vom încerca să sondăm și să înțelegem mesajul acestei ciudate scrieri. De-a lungul ei, Ioan insistă pe alte trei aspecte majore ce se cer împletite cu importanța Vechiului Testament în efortul de decodare a mesajului său: 


(1) natura profetică a scrierii,


(2) dimensiunea urgenței în implinirea evenimentelor profețite și


(3) centralitatea Domnului Isus Hristos, prin care moștenim toate promisiunile scrise in cartea aceasta, Apocalipsa.