O scrisoare pierdut‪ă‬

Opera Iui Caragiale cea mai completă, cuprinzând atât peisajul politic al vremii cât și aspecte locale ale unui omenesc viu și sugestiv, este desigur comedia O scrisoarea pierdută. Acțiunea ei se petrece într-un oraș de provincie, în preajma alegerilor. Locuitorii lui, partizani ai guvernului și opoziției, se agită în jurul candidaturii pentru mandatul de deputat la colegiul al doilea. Prilejul este ales în chip fericit, pentru ca să facem cunoștință cu personajele care, direct sau indirect, erau chemate să susțină viața politică a orașului. Defilarea lor se desfășoară convingător pe canavaua unei intrigi țesută cu meșteșug, în mare parte autentică, în oarecare măsură dirijată voit, însă, în orice caz, cât se poate de proprie, pentru a pune în lumină situațiile caracteristice ale vremii și pentru a contura poziția sufletească a contemporanilor față de ele.


Comicul Scrisoarii pierdute se realizează arhitectonic, prin mijloace multiple. Deși aparent succesiunea hilariantă a situațiilor ocupă locul principal, totuși aceasta nu are însă decât o valoare secundară. Mai adânc și mai complex decât în celelalte lucrări ale lui Caragiale, comicul din Scrisoarea pierdută are un substrat și o motivare tragică. Oamenii sunt simpatici, dar nu prin meritele, ci prin ridicolul lor. Situațiile înfățișate, de asemeni ne țin atenți și ne interesează, dar nu pentru că ar împlini ceva pozitiv, ci dimpotrivă, pentru că falsifică până la desfigurare realitățile. Calitățile de omenie ale unora, acolo unde apar, nu fac decât să dea un mijloc și o garanție în plus celor care înșală sau vor să înșele. 


Comicul grav, de caracter, este înseninat cu un comic de situații și de limbaj. În special, în acesta din urmă, Caragiale este un maestru. Personajele lui au câte un tic verbal, uneori câte o frază

stereotipă, care dă la iveală, în mod expresiv, întregul complex al personalității lor: Trahanache, om cinstit, bun, naiv, neînțelegând nimic din altitudinile oamenilor repetă tuturor, invariabil: „ai puțintică răbdare...“; Pristanda, funcționarul incorect, se justifică întotdeauna : „famelie mare, remunerație mică, după buget“; iar cetățeanul turmentat rezumă tot ce nu pricepe despre ci, despre lucruri și despre alții, prin insistentul și așa de firescul său: „bine, dar eu cu cine votez?“; etc..., etc.


Desigur, Scrisoarea pierdută nu este numai o comedie de moravuri și de satiră socială. În ea Caragiale a pus mai mult: poate o viziune pesimistă a vieții; poate o neîncredere în oameni; și poate o intoleranță estetică, față de tot ceea ce nu-i dădea sentimentul întregului, al faptului organic, putând să existe și să-și impună cuprinsul lui de valori prin el însuși. În orice caz, problema este și rămâne deschisă.