Ciudata Moarte a Unui Om Cumsecade

- Vrei să spui că Marcian Bura ar putea fi autorul acestui… ? – izbucni comisarul-șef Dinu Varlam și se blocă, fiindcă orice calificativ părea un clișeu răsuflat pentru priveliștea macabră, din fața lui.
Întrebarea era retorică, nimeni nu se simți obligat să-i răspundă. Abia acum pricepu ce sugestiv se exprimase Vlad Zira, la telefon - ”un masacru de film horror”. Nu era nicio exagerare. Avea în față ceva ce cu puțin timp în urmă, trebuie să fi fost onorabila mutră a unui om. Frumos, urât, banal sau c*m o fi arătat individul la origine, tot ce rămăsese din capul lui putea fi caracterizat drept un ”rest cefalic”, subluxat din vertebrele gâtului la impactul cu gloanțele și lăsat să atârne, într-un manșon de tendoane, piele și șuvițe de păr, năclăit de sânge. Craniul arăta ca un bol hârbuit, așezat în echilibru instabil pe crengile unui tufiș pitic, intrus el însuși printre rădăcinile contorsionate ale bătrânului frasin. Bolul macabru oferea un soi de gelatină din secreții și umori, în care pluteau fărâme de țesut cerebral macerat în parte, zdrențe de mușchi și tendoane albicioase, cioburi din oase, cartilagii și dinți. Imposibil să faci o legătură între persoana distinsă cu numele de Marcian Bura și acest tablou demențial, ce părea inspirația împinsă la extrem a unui Caravaggio autohton.
-Marcian Bura a făcut asta? – repetă siderat și, aparent, la fel de neluat în seamă.
Vlad Zira nu mai era prin zonă. Așa c*m îl știa, fusese ușurat să scape de priveliștea de aici, chit că nici la vila Bura nu-l aștepta vreun moment agreabil. Nu e ușor să comunici familiei asemenea vești, să-ți ții firea în haosul general doar ca să pândești reacțiile fiecăruia, știind că oricare din ei poate fi implicat într-un fel sau altul și să tragi niște concluzii cât mai obiective, la sfârșit.
Imaginea era greu de suportat chiar și pentru indivizi hârșiți ca ei. Varlam își desprinse ochii de pe bizarele rămășițe umane și căută instinctiv în jur o față de om normal, indiferent a cui, de care să se agațe un moment. Nu văzu decât fețe posomorâte, palid-cenușii în lumina dimineții și aproape imobile. Cu toții se mișcau pe pilot automat, ferindu-se să se privească unul pe altul ca să nu-și vadă propria expresie, fiecare pe chipul celuilalt. Executau cu o silă prost mascată ce aveau de făcut, erau însă eficienți și bine rodați și încercau să schimbe cât mai puține cuvinte, de parcă astfel și-ar fi conservat energia. Era singurul mod în care după ani de zile, învățaseră să facă față monstruozității umane răsfirate între cauză și efect, ca în fața acestui trup fără viață.
Varlam își aprinse cu gesturi automate o țigară și trase în piept primul fum din afacerea asta afurisită, care nu prevestea nimic bun, dacă nu oferea o soluție rapidă. Cu alte cuvinte, dacă se va dovedi altceva decât părea la prima vedere. Într-un caz de crimă urmată de sinuciderea vinovatului, de obicei mobilul faptelor se învârtește în jurul crimei. Sinuciderea devine în această conjunctură un act explicabil, o consecință a remușcării, a spaimei de repercusiuni, a nevoii de penitență și așa mai departe. Marcian Bura era însă un personaj aparte și ceva nebulos, greu de structurat chiar și ca simplă intuiție, îi spunea că mai degrabă în sinuciderea lui decât în crimă, ar trebui să caute cheia tragediei. Spre deosebire de motivul crimei pe care-l ignorau total, cel al sinuciderii părea măcar sugerat. Adevărat și că orice supoziție se lovea involuntar, de personalitatea specială a presupusului criminal sinucigaș. O prezumție de care erai obligat să ții cont, deși risca să-ți manipuleze ancheta.
- Poți să aproximezi ora fiecărui deces și intervalul dintre ele? - se adresă medicului lor legist, care executa tot felul de manevre asupra trupului incapabil să se opună.
Aplecată ușor asupra cadavrului, Lucia Udrea încordă ușor umerii și spinarea, fără să se întoarcă. Semn că auzise, dar va continua să se întrețină pe moment doar cu reportofonul agățat de gâtul ei, cu un șnuruleț negru din piele.